De trait

Citeste de acum Neimpartasite pe neimpartasite.wordpress.com 

(prietenei mele celei mai bune)
Cand perspectiva singuratatii isi arata coarnele hidoase, mizeria tristetii in doi parca nu mai pare asa sufocanta. Nici nu mai stiu daca asta se cheama iubire sau lasitate si nu pot sa inteleg puterea cu care te subjuga un om care nu te vrea cu el decat cand te evapori, dar lasi urme scarboase la lacrimi si umilnta, asta ca sa stie pe unde sa vina sa mai verifice ca respiri tot sacadat la vazul lui si sa isi reconfirme dreptul de a te avea numai pentru el cand doreste.

Daca toate lucrurile pe care le fac ar fi atat de hotarate ca incapatanearea prosteasca ca numai un om poate sa faca din viata asta sa merite trecerea timpului, as fi un om de succes. Daca fiecare esec ar durea atat de tare ca acesta probabil ca as face mult mai putine greseli si nu mi-as mai da voie sa sper nebuneste ca lucrurile pe care mi le doresc sunt sigur ale mele sa fie traite si nu am cum sa le mai pierd odata castigate.

De cate ori te poate intoarce din drum parfumul discret al vremurilor trecute si neimplinirea ce doar statea sa se implineasca? De cate ori te poti decide sa nu mai suferi numai ca sa gasesti voluptate in insasi durerea marsava, numai ca sa nu uiti cum este sa simti ceva? Cat timp sa vrei sa daruiesti ce ai mai bun si mai frumos doar unui om care nu poate, nu stie si, daca ar afla, tot nu ar vrea sa iti dea macar bucata din sufletul pe care odata a pretins ca il doreste al tau?

Paote sunt nimicuri, farame de iubire pentru celula murdara in care ai trait multi ani de zile, despre care te-ai mintit ca e frumoasa ca sa iti implinesti dorinta de a-i apartine, dar despre care stiai ca nu te incape si te stinge si, totusi, cand iesi, iti lipseste raceala peretillor, golul definit ca spatiul tau si siguranta neintamplarilor.

Acum trebuie sa traiesti, sa faci in fiecare zi lucrurile de care uitasei ca iti mai plac, sa vorbesti deschis despre tot ce iti trece prin cap cu oameni adevarati, care la randul lor traiesc si simt si se bucura si sufera si cred si spera si au dorinte. Acum trebuie sa dai altora, asa cum stii ca poti si asa cum iti doresti, sa marturisesti dorintele tale si framantarile din zi si din noapte, fara ca o autoritate suprema sa iti repete, fara exceptie, ca tot ceea ce crezi si spui este rusinea existentei rasei umane si dovada mediocritatii din care nu ai nicio sansa sa te ridici.

Ei, si ce, ma gandesc!? Ce o fi rau sa fii un oarecare, mistiut de vapaia tristetii cateodata si de neputinta? Cat poate sa mai umble corpul tau neinsotit de suflet? Daca diminetile iti sunt vesele si serile serioase, iar tristetea te mai musca numai cand diavolii trecutului iti mai adulmeca lacrimile si umilinta, e asta un semn de vindecare? Si daca lacrimile si umilinta te-au parasit si tu le cauti consternat, e asta un semn de lasitate si de dorinta de a nu merge mai departe? Poti sa repari ceva din ce a trecut? Poti sa respiri mai bine cand numai „daca as fi facut...” iti ocupa gandurile? Amagirea trairii unei iubiri inexstente frustreaza si imbatraneste. Bucuria inchipuita te condamna la singuratate. Gandurile pozitive fortate sunt la fel de rele ca iluzia fericirii pe care credeai ca o traiesti.

Poate nu poti azi si poate nu vei putea nici maine, dar daca iei fiecare zi pe rand si o compari cu trecutul in care nesiguranta, frica si deznadejdea in frumusetea lucrurilor pe care le ai de oferit erau baza actiunilor tale, vei gasi ca, si fara directie, ceea ce atingi intamplator ar putea sa se bucure si sa considere ca are noroc.

Ce iti doresti?

Sa ma iubeasca nespus, de fapt spus, declarat sus si tare si oricui, sa nu mai spuna "nu sunt cu nimeni si nu ma bucur de nimic", sa ma iubeasca asumat si responsabil si nebun si disperat.

Asta o sa se intample!
Stai doar sa vedem cu cine.

Citeste de acum Neimpartasite pe neimpartasite.wordpress.com